She

-          Și ce facem dacă nu are albă? Trebuie să luam ceva mâine, altfel pierdem rândul și cine știe câte luni o să mai dureze.

-          Verde. Ca iarba.

-          Mhm. Da, bine, bine….zi.

-          Da, serios, eu vorbesc serios. Verde ca iarba, să îi pictez două flori pe farurile din spate.

-          Bine, nu cred că există. Altceva?

-          Albastru turcoaz, să îi pictez la spate doi nori în jurul farurilor….

-          Măi femeia lui Dumnezeu, eu vorbesc serios și tu…?!

-          Și eu vorbesc serios.

                Ea s-a bosumflat și își chinuie unghia minusculă de la degetul mic. El e încruntat cu un ochi dar cu celalalt râde. E pe jumătate convins, deja.

-          Bine, ia orice culoare numai să nu fie neagră. Nici galbenă. Nici gri. Sper că nu există nici maro, că ar fi groaznică.

-          Roșie? încearcă el marea cu degetul.

-          Daaa… și pictam la spate do…

-          NU. Femeie, nu e voie să o pictezi.

-          ….

-          De ce te superi? Bine, uite, o pictăm. Orice culoare o să fie, o să mă interesez ce e de făcut legal și o pictăm, dacă vrei tu aşa de mult.

                Ea râde și începe să danseze, deși sau poate tocmai pentru că e trecut de miezul nopții.

                E o dimineață tânără și îngăduitoare de septembrie. Încă nu e lumină. Într-un balcon simplu, într-un bloc simplu, stă o tânără  într-o  rochie roz simplă.  Ea ține în brațe un băiețel de 4 luni, care uimitor, nu plânge, nu protestează că a fost smuls din pătuțul cald.  

-          Uite, tati pleacă, o să se întoarcă cu mașinuța ta. A noastră. Fă “pa”. Și prinde mâna mică a copilului în mână ei, nu cu mult mai mare, și fac amândoi un semn.

                Și a venit mașina albă, aşa cum au vrut-o. Și au avut toți cei mai frumoși ani, cele mai frumoase vacanțe, cele mai sfâșietoare plânsete către grădiniță și chiote de bucurie la primul FB. Și au mai avut și drumuri la medic, și la examene, și la mare și la piață, și pene și amenzi. Și au mai avut și alte mașini dar Ea a rămas Ea.

                E o dimineață rece și udă de aprilie. E o penumbră gri care apasă orașul și umbrelele. Femeia își închide cu greu geanta. Din cauza actelor - prea multe hârtii -  capsa nu se mai prinde cum trebuie .. sau poate mâinile-i tremură prea tare. Pleacă grăbită, nu vrea să nu-l lase să aștepte. Ajunge târziu, dar ajunge. El e puțin fâstâcit, o salută politicos, îi deschide ușa lăsând-o să treacă și ținându-i umbrela udă. E o gheretă simplă, cu o masă simplă. În cele mai simple și complicate secunde, semnând o hârtie simplă, Ea n-a mai fost a ei. După 21 de ani, mașina cea albă și-a închis ușile pentru totdeauna. “nefuncțională, pentru piese”  scrie acolo. Femeia își cară acum lacrimile sub pleoape. E singură. Și oricât de mult ar avea nevoie, nu e nimeni care s-o ajute cu adevărat. Și e la fel de nefuncțională ca și Dacia pe care n-au pictat-o niciodată dar pe care au umplut-o cu amintiri. 

               De undeva din alt oraș, băiețelul sună. Și o roată se învarte din nou. Și Ea și ea merg mai departe.