24 dec

Pentru mine, 24 decembrie a fost intotdeauna cea mai frumoasa zi din an. Craciunul e atat de aproape, dar inca nu e. Totul e gata, oboseala placuta te ajuta sa te asezi pe canapeaua cu husa de catifea rosie, sa te uiti la bradul din spatele caruia te striga copilaria. E ca Linia de finish pe care o vezi clar si stii ca o sa ajungi cu bine, dar cursa nu s-a terminat si inca te mai bucuri sa faci cativa pasi. E doar mirosul unei prajituri, nu infulecarea ei salbatica. E doar aburul cafelei si nu zatul aspru pe limba. E banal, desigur, dar e atat de placut sa astepti o certitudine incat uneori as vrea sa nu se termine asteptarea.
In totii anii, pe 24 decembrie am stat "agatata" de casa. Ca si copil, pregateam bradul, pictam felicitari pentru Mos Craciun, puneam la cale strategii ca sa-l prind in casa... Cand am crescut, ori imi faceam de lucru invartind prajituri, ori plimbam prin casetofon aceleasi 2-3 melodii reprezentative la care aveam acces pe vremurile alea. Ambalam micile cadouri pe care imi permiteam sa le cumpar pentru ai mei, vorbeam cu bunicu' la fiecare somn "de pranz" despre povestea nasterii minunate pe care o sarbatorim. Pe urma, oricum as fi fost, mai vesela sau mai ingrijorata, sanatoasa sau cu febra, stateam in casa. Am rupt lantul asta doar de vreo doua ori, adolescenta fiind si indragostita, cand casa mea si Craciunul se mutasera in buzunarul unui baiat in geaca rosie. In rest, fara sa socotesc cele cateva drumuri fortate si foarte scurte pana la colt "dupa paine", nu am plecat nicaieri, simtind un fel de blasfemie inutila abandonul casei cu globuri si al sperantelor brodate cu luminite. Mi se parea ca doar in ziua asta locuintele se transforma si canta, stelele fac semne pamantenilor si brazii fac scut impotriva necazurilor. Bunicu', mama, sor-mea si mai ales fi-miu, gatitul, pregatirile, cafelele, cartile de colorat sau de aventuri, asteptarea - totul ma tinea in casa. Azi, totusi, am iesit. Pentru ca am avut de luat un cadou restant ( nu, asta nu s-a mai intamplat niciodata, mi-e rusine, insa comenzile online si curierii te mai si incurca nu doar te ajuta) dar si ca sa ma intalnesc cu cineva. Mi-a fost greu sa decid daca sa plec la plimbare sau nu. Ma tinea legata un fel de spaima veche - nu face asta, numai oamenii tristi si neintregi pleaca de-acasa pe 24 decembrie. Astia care umbla pe strazi sunt un fel de zombie, fara suflete, altfel de ce nu coc placinte, nu fac sarmale, nu agata lumini de ramurile sufletului... As fi putut sa spun nu, desigur. Asta am si fost gata - gata sa fac. Dar cumva am respirat adanc si am plecat pur si simplu, fara sa ma gandesc la nimic, fara sa ma mai tem, fara sa mai vreau sa fac sau sa opresc ceva. Nu stiu inca exact ce-am realizat cu asta. Dar am descoperit ca oamenii sunt inca pe strazi, ca zambesc si canta, ca tramvaiele circula si ca de fapt lumea e acolo asa cum o stiam eu - poate doar mai dornica de liniste, de speranta si de curaj. Cred ca intr-un fel aiurit si oarecum trist, asta mi-a adus un dram de liniste si mie.

Si daca ma gandesc mai bine, am realizat totusi ceva: ca daca-i dai o sansa, pana si o cafea diluata intr-o cafenea pentru corporatisti poate sa fie buna, cand o bei intr-un pahar mare, desenat cu culori de Craciun.