prima vacanță

            Stau în sală și privesc oamenii cu atenție. Mai precis, le privesc sufletele, dincolo de valize, tricouri colorate, zâmbete de plastic sau gânduri care trosnesc de răutate. Dac-aş  face un top al întunecimii sufletelor lor, n-ar mai fi locuri pe podium. Noroc că egoismul, prefăcătoria și lăcomia nu trag la cântarele din aeroport, altfel toți ar plăti sute de euro ca penalizare. Zilele trecute m-aş fi bucurat de o aşa gașcă. Acum, fiindcă sunt eu însămi în vacanță, mă agasează. Parcă aş fi vrut un grup de copilași plictisitor de pufoși, dulci și iubitori. Mă agasează pentru că mă tentează. Îmi trec degetele peste inelul anti-stress. Îmi fac de lucru cu oglinda - arăt perfect, părul antracit stă cum trebuie, rujul e roșu, ochii aruncă flăcări violet. Nu mă mir că toate gagicile de-aici m-ar strânge de gât și că bărbații mă pipăie deja a șaptea oară în gând. Ehh … mai, mai că aş umbla la cutia cu jucării... dar nu, am promis că-s cuminte. E vacanță.

            Un tip își mângâie nevasta pe genunchi în timp ce-i răspunde amantei cu un SMS aproape obscen. O fată care ieri a împlinit 18 ani își bârfește familia că n-a vrut s-o lase să plece dansatoare în Cipru. Un chirurg oncolog își socotește în minte câștigul anual din șpăgi și se bucură că a atins cinci zerouri, în euro. O tipă între două vârste se bucură în mod real că soțul ei și sora acestuia au murit într-un accident, lăsând-o convenabil de văduvă și de bogată. În momentul asta m-a apucat amețeala și nu am mai știut ce fac. O secundă și am apăsat pe capacul rujului … gata! Treaba a fost făcută. Prea repede funcționează mecanismele astea moderne!

            Când mă pregăteam să-mi primesc pedeapsa pentru promisiunea aruncată la gunoi după nici două ore, aud un glas cunoscut, nazal și miorlăit:

- Pasagerii zborului “Tips & Trips” sunt anunțați că o defecțiune la avion produce o întârziere de 4 ore. Vă invitam pe acoperișul aeroportului, la o cină sub clar de lună!         Șoapte, nervi, îngrijorare … și peste ele plutește abia văzut, vag și alb, un fulg. Aha, am înțeles, un “paznic-adversar”. Biine! Am scăpat deocamdată - și eu, și ei. Mă duc să mănânc ceva. Sau mai bine zis, să beau cât de mult prosecco pot.

            - Puteau și ăștia să ne ducă într-un loc mai drăgălaș, ce naiba!

            Femeia din stânga mea își repede cuvintele, lovind cu cuțitul în masă și accentuând starea de frustrare a tuturor.

            - Lasă dragă, atâta s-a putut în grabă...

Hop! Ăsta-i soțul, terorizat de ani întregi, tot încercând să-i facă faţă.

            - Ce “dragă”, nu mă lua pe mine cu “dragă”!  Am plătit 100 de euro pe bilet, n-avem nici bagaj de cală, de a trebuit să-mi las acasă o grămadă de pantofi, își dă ea ochii peste cap, privindu-și picioarele lungi, încălțate în sandale aurii.

            - Pai da, dar … ezită el, căutând o justificare.

            - Care “dar” domne’, tu ții cu ăștia sau ce?

            - Păi nu dragă, dar să luam și partea bună, uite mâncăm ceva, bem o cafea …

            - Auzi, madam - se întoarce ea spre mine, căutând un aliat. Auzi la fricosu’ ăsta - și punctează cu cuțitul către amărâtul care-și pleacă fruntea.

            - Adică ăștia întârzie să decoleze, noi pierdem și cina dincolo la hotel, ne aduc în magazia asta că să ne dea niște frunze și puțină brânză și el cică  să zic “mersi”!

Fără să aibă, de fapt, nevoie de replica mea, îl amenință iar:

            - Să te duci să-i reclami în momentul ăsta!

Disperarea și umilința îi ies prin pori, sub forma de sudoare fină, de parcă și glandele lui se tem de vrăjitoarea asta.

            - Treci, îl împunge ea cu unghia lungă, desenată cu ojă verde închis.

Simt cum îmi cresc cornițele!  Na, c-am promis că-s cuminte și deja ….!

            - Doamnă, nu fiți supărată ...îmi ies cuvintele din gură înainte să le pun frână!

Ea se întoarce spre mine și pentru fix 37 de secunde e chiar atentă, golită de orice gând rău. Oare să fie posibil, totuși ar mai avea o șansă?

            - Totul se întâmplă cu un motiv. Dacă ne lovea o nenorocire acolo, sus?

            - Ptiu, piei drace, scuipă ea către mine. He, he, nici măcar nu-și dă seama ce zice!

            - Faptul că acum stăm aici, probabil ne-a scăpat de ceva mult mai rău, ce părere aveți despre asta? adaug eu, echilibrând cuvintele în speranța că o voi echilibra și pe ea.

Cu dispreț se sucește către bărbat, îi bate cu cuțitul în pahar și-i zice:

            - Hai, c-am găsit alta mai nebună ca tine! Ce-o fi cu voi, domnule?

Gata, cornițele au ieșit aproape de tot și trebuie să mă retrag urgent. A mai rămas fricosu’, care se frământă în tricoul lui gri. În afară de faptul că e laș, n-aş avea ce să îi reproșez. Știu că își irosește talanții, ar fi fost un chimist de excepție dacă nu ar fi lăsat-o pe femeia asta să îi mănânce viața, dar asta chiar nu e treaba mea. O să dea el socoteala separat, altcuiva, când o veni vremea. M-am hotărât. Mă ridic și-i spun în trecere:

            - Vino cu mine, am să-ți dau ceva.

Maștera se ridică să-și apere proprietatea:

            - NU pleci nicăieri cu parașuta asta!

Sunt foc și pucioasă. Îl apuc de braț și-l împing cu forța pe scări. El îmi vede cornițele și icneşte a leşin. Mai bine aşa, o să-l târăsc mai ușor după mine. Nu știu de ce, îmi întorc capul și le spun:

            - Poftă bună în continuare! Ca idee, bomba pe care am pus-o înainte în avion, e acum sub masă!

            Și dispar cu fricosul, știind că zgomotul tacâmurilor mi-a acoperit vocea.