În taxi. Compunere liberă

Mă grăbesc, e cald deci îmi comand un taxi.  Ajunge repede, mă urc. Mașina pare nouă și e bine întreținută. Înăuntru miroase frumos dar e frig, aerul condiționat suflă cu dușmănie. Șoferul e între două vârste, arată bine și este foarte politicos. Prea politicos. Prima dată întreabă dacă nu vreau să închidem aerul, ca să nu răcesc. Mă mir cu glas tare:

-         Cum, nu toți bărbații din lume vor să se răzbune pe toate femeile din lume și să le terorizeze cu aparatul ăsta reglat pe temperatura “Polul Nord”?  

-         Aaa, nu, aici în mașină facem cum spune clientul, zâmbește el și îi simt continuarea în gând “dar acasăăăăă..”.

După ce îi spun pe ce stradă vreau să mă ducă, pune adresa pe maps și mă avertizează:

-         Sunt cam 10km, cu tot cu semafoare și ce-o mai fi, o să treacă un pic de 20 de lei.  

-         Știu, e OK, îi răspund. Fac drumul ăsta foarte des; poate prea des …

Trec 2 minute și îl aud iar:

-         Să vă dau scaunul mai pe spate? Să nu vă intre soarele în ochi?

Mă sperie atâta grijă. Îi spun că nu e cazul, e bine aşa. Nu se lasă:

-         Dar dacă vă e cald acum, putem să deschidem geamul.

Îl las să deschidă, mai mult să scap și să îl fac să tacă.

E curent, părul îmi zboară în toate părțile dar nu mă deranjează. Nu văd ce post ascultă, dar bănuiesc ceva oarecum retro, cântă ABBA. Dacă mă străduiesc un pic, pot să îmi imaginez că sunt într-un oraș nou, într-un city tour bus.  

-         Vă e curent? Să închidem?

-         Nu, nu. E bine, oricum nu mai e mult, încerc eu să îi mai temperez grija.  

-         Mă gândeam că vă ciufulește coafura. Dar vă stă bine și aşa, cu părul zburlit, mai spune  încercând un aer de James Bond.

Se uită la mine aproape tot timpul. Trece pe galben, e nervos, își tot trece mâna prin păr. Și nici măcar nu i-am zis că mă grăbesc.

Începe iar:

-         Am niște apa rece în spate, într-o cutie frigorifica mică. Și un Pepsi mic. Vreți?

Dau din cap că nu. Unde am nimerit, Doamne? În ce lume un taximetrist îmi oferă un Pepsi? Chiar că mă îngrijorez. Bine că nu e noapte. Scot telefonul și-l țin în palmă, la îndemână.

-         Dacă nu vă place muzica asta, pot să schimb. Că na, ABBA e cam de bătrâni, dar eu am crescut cu ei, glumește și nu înțeleg de ce e oarecum crispat.

-         Și eu la fel, îmi place de ei foarte mult, mărturiesc eu cu speranța ascunsă că se va mai uita totuși la drum și nu doar la mine.

Râde cu ironie și întreabă:

-         Da’ câți ani aveți?

Îi spun. Se bosumflă ca un  copil de 10 ani:

-         Haideți  doamnă, mai bine mă certați că nu e frumos să întrebi aşa ceva, înțeleg. Dar nu faceți mișto de mine.

-         Nu fac mișto deloc, mă răstesc eu. Puteți să vă uitaţi și la drum, va rog?

Acum a trecut aproape pe roșu, noroc că orașul e pustiu.

S-a schimbat la faţă și la tace. E încruntat și parcă i s-au înecat corăbiile.

-         Vă rog să mă iertați. Va rog să mă scuzați. Îmi pare rău. Nu trebuia să vă întreb. Aa...am crezut că ...nu m-am gândit … cu adevărat îmi pare rău…, se tot bâlbâie.

-         Vă pare rău că m-ați întrebat câți ani am? Sau că nu v-ați gândit că semafoarele se trec pe verde și nu pe galben sau roșu?

-         Da, da. Și asta și toate. Nu am fost atent. Nu am vrut...

Îmi vine să râd. E ca un școlar prins copiind. Deși mă enervează, îmi e și mila de el cumva. Că e fâstâcit pe bune. Mă vede că tac și se tot scuză:

-         Eu am zis că sunteți mai tânără decât mine măcar cu vreo 6-7 ani… și de fapt avem exact aceeași vârstă…dar sunteți ...sunteți frumoasă și … mă scuzați!

Oftez, îi spun scurt că sunt foarte bine, nu mi-e rușine să spun cifra, că am bifat pe lista cam tot ce era de făcut în mod normal până la anii ăștia și poate în plus.

Chiar ăsta e adevărul. Prima și ultima criza legată de vârstă am avut-o la 25 de ani. Atunci mi s-a părut că s-a sfârșit tinerețea, că urmează doar fuste lungi, păr scurt și gri, cercei minusculi și multă seriozitate. N-a fost tocmai aşa, slavă Domnului!

Ne apropiem de destinație. Ca să mai repare gafa, îmi spune cu ton prudent:

-         Rămâneți la adresă? Să vă aștept? Sau vă las numărul să mă sunați când să vin să vă  iau?

E caraghios, omul ăsta îmi face avansuri??

-         Opriți acum, aici, pe dreapta îi cer brusc.

Frânează și apoi mormăie:

-          Păi ce e aici? Că nu e nicio casă, nu vă las aşa în drum, chiar v-am speriat aşa de tare? Gata tac, nu mai spun nimic, la ce număr aveți treabă?  

-         Aici, aici am treabă, îl lămuresc eu cu multă energie în glas.

Se uită mai bine la poarta mare și se întoarce cu totul către mine, cu ochii măriți de spaimă, milă, rușine și încă ceva ce seamănă a un fel de tandrețe înfrântă. Eu deschid ușa, îi plătesc, el nici nu se uită cât i-am lăsat pe bord. E cu ochii agățați de ochii mei și simt cum îl arde întrebarea mută aşa că îi răspund direct:

-         Da, e un cimitir. Mă duc la soțul meu. Și nu, deocamdată nu o să rămân la adresă.

În timp ce închid ușa, îi vad ochii înlăcrimați. Pleacă. Eu intru pe poarta înaltă de fier negru.