Mi-am pus atatea sperante si ganduri in cursa asta de azi, inca din februarie cel inzapezit, februarie in care am avut de decis daca o sa pot sa inaintez si sa mai traiesc o vreme, asa cum am promis. Daca sunt in stare sa imi fac o strategie. De atunci m-am "inrolat" mental in pregatirea cursei de 10K si nu a fost zi sa nu ma gandesc la ea. In paralel cu sesiune, licenta, dor, disperare, singuratate, speranta, calatorii si restul.
In ultima saptamana am trait o spaima si o emotie cum n-am mai avut de foarte multa vreme. Asa ca si cand de cat de bine o sa trec linia de sosire ar fi depins ceva mai presus de viata mea. I-am transmis asta si copilului care aseara a zis: "mama, ia-o mai usor, ca parca am pleca la Barkley".
Multa lume m-a intrebat direct sau murmurat de ce. In afara de faptul ca nu prea am stiut sa le raspund, am inceput sa ma intreb si eu de ce, fara sa stiu sa imi spun nici macar mie.
Pana cand vineri seara m-am dus sa imi iau numarul de concurs si chip-ul de cronometrare. Acolo, in piata, printre toti oamenii aia am inteles cam de ce. Cumva pentru ca viata si sanatatea mea mintala depind de aceste curse. Am simtit ca sunt vie, eu pentru mine si atat. Si mi-am mai amintit de Prefontaine. I do it because I can, I can because I want to, I want to because you said I couldn't. Mie nu mi-a zis nimeni direct ca nu pot, dar am citit in ochii oamenilor ca na ... de ce te complici si te chinui asa? Eu n-as putea, pentru ce??
Am plecat devreme dimineata. Pana am ajuns la metrou am alergat si m-am tot gandit iar daca nu cumva sunt nebuna si exagerez. Credeam ca o sa fiu singura in metrou. Dar nu; era toata "oastea" alergatorilor. Invazia pungilor galbene. Mai toti aveam sacosele pentru vestiare, cu numerele deja lipite. Unii erau in gasca mare, radeau, faceau glume. Erau cupluri care se tineau de mana si isi zambeau - stafeta sau fiecare pe alte distante, dupa putere si curaj. Mai erau si cei singuri, ca mine, preocupati, ganditori si verificand insistent ceasurile - de parca nu toti am fi mers tot acolo!
Cand m-am urcat in metrou era inca intuneric si frig; dupa 35 minute cand am ajuns in parcul de start, era soare, veselie, muzica si o uriasa gramada de oameni. Culori, bucurie, incalzire, ultima gura de apa si un murmur specific: fixeaza numarul, prinde chip-ul, vezi in ce sector te duci, hai pa, succes, fa-i praf, sa ma suni cand ajungi, porneste incet si termina mai tare, vezi ca te astept cu apa la Km 6 ... va rugam sa va pregatiti, hai sa numaram cu totii, 5,4,3,2,1 ...start!
A fost ca un vis. Dupa primul km pe care l-am parcurs greu pentru ca a fost inghesuiala, usor usor ne-am rasfirat si am putut sa intru in ritmul meu asteptat. Un pic mai bine chiar. Nu stiu cand am ajuns la 4Km dar cand am vazut panoul si mi-am dat seama ca ma simt bine, am crescut viteza. Ma grabeam sa ajung, ca si cand ma astepta cineva. Stiam ca nu ma asteapta nimeni, ca nici pe traseu nu e nimeni ca sa imi faca un semn si din cauza asta nodul in gat era din ce in ce mai mare; l-am inghitit cu o gura de apa de 5,5Km si am mers mai departe. Probabil ca am exagerat un pic cu viteza, am si avut de urcat o mica portiune, asa ca pe la 8Km mi s-a facut rau. Am avut senzatia ca daca nu ma opresc in momentul ala, se deschide pamantul si ma inghite; parca gleznele refuzau sa mai inainteze. Si ceva mi-a zis in cap "pe bune?? hai sa vedem daca si ce se deschide si ce te inghite, fata mea". Si apoi dupa un colt au aparut oamenii cu apa, draguti si zambitori ca doar asta le era meseria. Un pusti a venit catre mine, mi-a dat un pahar plin si mi-a zambit a "mai e putin, hai!" ... si m-am dus.
Am terminat 10K fara sa ma opresc pe traseu, respirand greu pe sub poarta care afisa cifrele pe care nu le-am crezut pentru un moment 1: 11: 37. Stateam la rand sa mi se ridice chip-ul si am plans. Am plans pentru ca nu mi-a venit sa cred ca o sa pot si am putut. Pentru ca nu m-a astepta nimeni acolo si totusi am simtit ca cineva ma tine in brate. Pentru ca in jurul meu erau peste tot oameni obositi, chinuiti, schiopatand sau tusind dar toti erau fericiti. Pentru ca abia astept cursa viitoare.
Pe urma, cu medalia la gat si o cafea rasplata, am asteptat sa vina maratonistii. O gramada de oameni luptand si alergand ...fiecare stie pentru ce. Cei mai multi ca sa isi transforme fricile, durerile si necredintele in vise, medalii si un pic de glorie. Oameni straini incurajandu-se unii pe altii, dezgroparea unor resurse nestiute, ambitie si inconstienta, dragoste si putere.
Copilul a terminat stafeta absolut fenomenal; au trecut toti 4 linia de sosire de mana - ce mai, o zi ca in filme!
***
Bonus: acum seara am iesit un pic sa-mi iau ceva dulce. In usa blocului ma intalnesc cu o doamna si cu ai ei doi baieti; unul are vreo 10 ani si imi deschide usa, ma saluta, ma lasa sa trec inaintea lui si aud in spate, soptit cumva nedumerit dar admirativ: " uite mama, ea e doamna aia care iese la mereu sa alerge dimineata sau seara. e tare, nu?".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu