De la marginea oboselii, a singuratatii si-a deznadejdii, fiecare vrea sa
fie inteles, mangaiat si salvat.
Cat de putin ne intelegem. Noi pe noi si unii pe altii.
Cat de putin recunoastem un strigat de disperare. Pe-al nostru si pe-al altora.
Nu stim sa cerem sau sa dam ajutor. Neputinta si frica acapareaza aerul si lumina din jur si ne leaga mainile
cu care vrem sa cerem sau sa dam - orice.
Nu stim ca salvarea nu vine cu pipeta si ca nu se face cum credem sau cum vrem noi, ci
cum trebuie. Uneori ca un fel de potop al lui Noe, care sa spele suvoaiele de tristete
cu alte suvoaie mai grele. Uneori ca un fel de maraton, care sa macine
gandurile cu cadenta pasilor robotizati, care nu te lasa sa te opresti. Uneori ca
un cutremur urias, intorcand lumea cu susul in jos, schimband apusul in rasarit.
De cele mai multe ori, intr-un fel nedefinit, nedescoperit, neprimit, necautat si negasit.
De la marginea oboselii, a singuratatii si-a deznadejdii, ar trebui sa salvez
pe cineva - ca sa ma salvez si pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu