Decembrie-mi bate la usa. Ma uit rapid pe vizorul invechit si deschid. Un aer rece imi intra in plamani, inecandu-ma. Mi-e frig. Inchid usa, e prea tarziu, iarna s-a instalat comod. Pisica mea care doarme pe calorifer isi ciuleste urechile si se ghemuieste infrigurata. Afara, prin vazduhul semi-obscur se vad vag farurile masinilor. Pluteste un aer trist, totul e static si monoton. Doar ninge, ninge neincetat si persistent. Pamantul e sterp, copacii sunt morti iar niste carduri risipite prin vazduh zboara ametite si derutate. Penajul lor cenusiu nici nu se mai distinge in aglomerarea aceasta.
Singurii care sunt veseli si jucausi sunt cei o mie unu frati de nea, toti fulgii care valseaza si canta fericiti prin paienjenisul alb. Iarna mereu avusese grija de ei. Ii scotea la cumparaturi, si le lua vata alba de zahar, se plimba cu ei prin parc, ii invata sa patineze pe Cismigiul incremenit. Ii invata sa-si impodobeasca hainele cu pulbere inghetata. In general, ei erau flacaii haiosi ai sezonului, cantand, jucand si povestind de dimineata pana seara, cand iarna le facea un patuc prin vreun brad sau poate pe sapca unui om de zapada si ii culca povestindu-le cate o istorisire de-a ei. Ei erau singurii care inlaturau supararile iernii.
Vremelnic imblanzita, ea invata sa fie linistita, calma si fericita. Copacii nu mai vedeau zapada ca pe o pacoste, ci ca pe un palton impresionant, cu care toti se laudau. Acum recoltele erau adapostite de dintii teribilului Crivat, copiii umpleau strazile imbujorati, tot tabloul de iarna lua o intorsatura placuta si totul din cauza fratilor nazdravani. De pe cate un nor, foarte timid, Soarele privea tot spectacolul. Indraznind sa-si arate minunata sa geana de foc, el completa peisajul. E o iarna perfecta!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu