Și s-au anulat toate concursurile mele, toată “momeala” și păcălelile care mă impingeau cumva înainte. Și din grămezi de km de alergat până de ziua mea, s-a ales praful. Orele de antrenament s-au transformat într-o letargie bolnăvicioasă, cu cohorta ei de dureri și de spaime, de plictis și revoltă. Și tot din revolta și din gândul de a face ceva “contra” m-am apropiat de ideea unui 42Km. Nu o să îi spun maraton, că nu prea a fost. Unde și cum să faci un maraton într-un iulie post-apocaliptic, într-un cuptor prăfuit numit București? Și totuși, am vrut să fac asta, cumva. Cu un fel de foame de aventura, de trecut peste limitele de confort, de nebunie și “fie ce-o fi”. Am zis că vreau să fac orice-aş face, dar să nu mă opresc, să stau în picioare până după 42km. Am plecat dimineața. Ca să prind răcoare și drumuri mai goale. Am trecut prin parcurile din nordul orașului, încă pustii. Am trecut de km 11 și mi-am dat seama că multe din concursurile mele se opreau acum, iar de data asta eu nu trecusem de sfertul drumului. Când am ajuns la km 20, am oprit la Kaufland după apă și ca să mă duc la baie. A fost primul moment în care am simțit nevoia să transform alergatul în mers rapid, pentru cateva sute de metri. Mai mult pentru a avea cu mine o discuție, să stabilim ce fac. Am decis că nu mă opresc și atunci am luat-o din nou la fugă. E ciudat creierul omului. Pe măsură ce în ureche, doamna din aplicație îmi spunea 23, 24, 25 km … eu creșteam viteza. Pe străzi era deja aglomerație și deja foarte cald. Oamenii mă priveau un pic ciudat, dar eu eram aşa de încântată de ce fac, un fel de “cea mai mare trăznaie din univers”, chicoteam în sinea mea ca o puștoaică la prima întâlnire, eventual cu vreun semi-extraterestru un pic tocilar, priceput la replici dintr-o galaxie far far away. Am decis că toaletele publice nu-s chiar OK pe vreme de Covid și am urcat la km 30 în casă. Fi-miu terminase de dat un examen.
“Mai pleci, mama? Mai plec, da. Cât mai ai? Încă 12, dar nu știu pe unde să o mai iau. Du-te pe lângă Dâmbovița”. Și m-am dus. Mergând aiurea, după instinct. Cel mai greu la un maraton virtual single e că nu ai drumul marcat, că nu a oprit nimeni circulația pentru tine, că trebuie să stai la semafor cu toți ceilalți dar cronometrul merge înainte degeaba și tu pierzi secunde importante … Era trecut de ora 12, cred că deja în oraş se ajunsese la 39-40 Celsius, era un cuptor care îmi lua aerul și chiar vederea. Îmi era sete non-stop, picioarele îmi intrau în asfaltul moale, doamna din ureche amuțise, parcă uitase să numere. Și am ajuns în alte două parcuri legate, inevitabil m-am rătăcit pe niște alei pustii, pline de țânțari flămânzi și căței adormiți. Într-un fel nu conta pe unde merg, cât timp picioarele se roteau cu folos, dar bateria telefonului se topea și nu aş fi vrut să rămân fără GPS. Aşa se face că ultimii 5 km am cărat după mine o mască ( sincer mi-a fost teamă că o să mi se facă rău și o să am nevoie să intru în vreo farmacie sau măcar un magazin cu aer condiționat), o baterie de telefon cu firul ei lung și enervant, o sticlă cu apă, vreo 7 bașici și multă durere, amețeală și nedumerire. Ultimii 2 km au durat și durut infinit de mult, am luat-o pe străduțe mici și goale și vorbeam cu mine, cu glas tare, abia pășeam, nici nu mai știu ce mi-am spus, cred că am reluat replici memorabile din filme ( I love you / I know), m-am rugat, m-am certat cu mine ( să nu îndrăznești să te oprești, de ce ești toantă acum, uite că nici nu te mai oblig să alergi, de 2 km mergi la pas, ridică piciorul, dacă te oprești o să rămâi aici ca o piatră de hotar, o să facă pipi câinii pe tine, o să vină noaptea și nici măcar nu o să luminezi frumos ca un felinar, hai hai …). Când am văzut că ceasul se apropie de 7 ore, o umbră de ambiție (de unde…?) mi-a dat brânci efectiv și am început să alerg din nou. Și uite cum pe incredibilul km42 am alergat - sau aşa credeam eu că fac, nu știu ce se vedea din exterior - cu puncte verzi-aurii în faţa ochilor, limba uscată și crăpată ieșită afară din gură (efectiv, la propriu, nu mai avea loc înăuntru), mâinile umflate, roșii de soare și de tensiune.
Am terminat cu vreo 20 de secunde înainte de 7 ore.
Am alergat / mers / m-am târât în soare, singură cu gândurile și războaiele mele, fericită, speriată, obosită, amețită, rătăcită și căutând un final onorabil în toată aceasta fugă prin viață.
Stats? 42Km, plecarea la 6,50; 7 ore, vreo 4 l de apă și isotonic; două napolitane, 5 parcuri și 3 toalete eco; zeci de străzi și semafoare, mult gaz de eșapament, 7 bașici, 3 unghii mov / căzute, o gaură în pantoful de alergare. 42 before 50.
Aş mai face-o și mâine, din nou.
