luna mea draga

stau in pat, e intuneric
si o vad cam asa

cum sa n-o iubesti???!!

ecologie

va rog sa nu mai faceti nori si praf

daca n-o sa mai avem cer
nu de stele o sa ne fie dor,
ci de speranta ca de-acolo candva,
cineva, ne va face un semn
si nu vom mai fi singuri.

chiar daca e august

in tabloul pe care mi l-ai facut cadou
au inflorit ciresii, pe drumul primaverii.
in sufletul pe care ti l-am facut cadou
rasar stelele, peste drumul viselor

copilaria

m-a gasit azi o prietena veche, foarte veche.

mi-a batut in sticla monitorului asa cum iti bate copilaria in geam vara, dupa ce si-a julit genunchii prin copaci.

era vecina mea mai mare cu cativa ani, sufficient ca sa fie cea mai draguta, misterioasa si desteapta fata. eu stateam in poarta sa vad cand apare, ca piticul mutulica asteptand sa vina alba ca zapada. avea fuste frumoase, par lung, ochi alungiti si avea voie sa plece sa cumpere paine singura – deci cam tot ceea ce imi lipsea mie. desi ma intimida grozav, imi placea sa stau cu ea. avea in curte pisici si caini, busuioc si un cires batran in care statea o ciocanitoare. la ea in curte am mancat prima data – si de fapt primele o suta de dati – dude. Am facut mingiilor noastre fuste si primul teatru de papusi pentru ai mei, in regia ei.

si apoi ne-am facut mai mari, ea s-a mutat si a pus in bagajele ei un stop din copilaria mea.

de cateva zile ma tot gandeam la ea, asa ca la o poza din cartile cu povesti de copii, pe care le mangai in gand cand ti-e greu. si azi mi-a scris. a navalit peste mine copilaria si dorul de rochitele mele scurte cu caise verzi ascunse prin buzunare, de lumea mea de atunci, de lumea care incapea intr-un cais inflorit si in care ajungeau doar soarele, luna si povestile cu zane.

si brusc mi s-a facut foarte frica de azi si de maine si de intrebarea : unde e fetita din mine? doar am ratacit-o putin, am uitat-o pe bancuta de sub brad sau s-a dus de tot, dupa iasomia care nu mai vine in curtea mea ?

putin, mult sau tot

dincolo de faptul ca a fost un w-end foarte frumos, mi-am adus aminte inca o data cat de putin ii trebuie omului sa fie fericit. o bucata de cer, de soare, liniste si familia in jur. pe urma m-am gandit ca asta nu e putin, e foarte mult, e de fapt totul.
de ce m-am simtit altfel decat in alte vacante? poate pentru ca am avut senzatia ca pot sa opresc timpul si sa ma intorc unde vreau, (aproape) atunci cand vreau. faptul ca dupa 2 saptamani, am gasit pe malul aceleiasi mari, aceleasi umbrele pe plaja si aceeasi oameni imi aduceau cafeaua, acelasi joc cu mingiuta albastra in aceeasi piscina... parca de fapt nici nu plecasem de acolo, parca as fi tinut timpul in loc. stabilitatea marii si-a plajelor m-a ajutat sa redescopar o bruma de siguranta intr-o lume haotica si incerta. la gandul ca si peste o saptamana sau doua vom fi din nou acolo impreuna, zambesc si mi pare ca masina timpului s-a inventat. si la sfarsitul calatoriei de azi, ne-am intalnit si cu un curcubeu!