coacazele si piticii

dincolo de poarta crestea un brad inalt de tot. langa el era o banca de lemn, cu picioare de piatra. langa una din pietre era scoala melcilor si alaturi, casa piticilor.
piticii se descurcau destul de greu in curtile oamenilor, pentru ca in jurul lor totul era foarte mare, inalt si zgomotos. ei nu se aratau decat diminetile, chiar atunci cand soarele isi ridica palaria de pe ochi si incepea sa zambeasca, raspandind caldura peste pamant. in cateva zeci de minute alergau sa isi faca aprovizionarea si se retrageau inapoi in castelele lor de sub pamant. le-ar fi placut sa stea mai mult afara, dar nu aveau voie. le-ar fi placut sa poata culege mai multe fructe, dar toate erau asa de mari pentru ei ... mai ales strugurii si ciresele le placeau, dar la fiecare ajungeau foarte greu. intr-o buna zi, zana zorilor le-a facut un cadou minunat - o tufa de coacaze. cei mai frumosi ciorchini, avand inauntru o lumina vie, dulce - acrisoara. rosul bobitelor le lumina zilele si le parfuma prajiturile.

si uneori piticii o lasau si pe fetita oamenilor din curte sa guste si ea din ciorchinii fermecati.

toti oamenii mari au fost mai intai copii

- Nu cunoastem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum însa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, imblânzeste-ma!

sfarsit de iunie

am cules vara si am inchis-o intr-un borcan cu zahar.
provizii de caldura si soare pentru ceaiurile din iarna.

asta a fost

nimeni nu o sa mai transforme razele lunii in pasi de dans asa cum a facut-o el.
nimeni n-o sa mai puna praf de stele pe o pereche de pantofi, ca sa zboare catre neverland.

sa nu ne despartim de copilarie

am avut o "relatie" foarte buna cu mai toate filmele de desene animate.
nemo, dalmatienii, shrek, scrat sau melman ne-au adus sute de zambete in sute de seri pe care ni le-au salvat. avem replicile noastre, adaptate.
unul dintre filmele "de inceput" , dintre cele de "catalog"a fost toy story. dozele corecte si ideale de umor, sentimentalism, obraznicie, poante, veselie si happy end. de aceea filmul, de la lansarea lui in 1995, a adunat atat succes, pentru ca spune o poveste asa de delicata si de reala. am vazut primele doua filme din serie de foarte multe ori, fiind ceva special pentru noi, pentru baiatul meu care a crescut cu andy si buzz. pana si saptamana trecuta am gasit din nou discul in player, semn ca fusese vazut iar, a cata oara?

am vazut ieri toy story 3. si vai, m-am dus complet nepregatita !!!!
am fost cu baiatul meu de 13 ani, am stat cu el alaturi si am vazut filmul despartirii de copilarie. despartirile dintre adulti pot fi triste in filme; despartirile dintre un copil , jucariile si copilaria sa sunt ceva ce nu se poate descrie in cuvinte.
nu stiu ce-am plans ieri - despartirea de copilaria mea, careia de fapt nu i-am spus niciodata la revedere? despartirea de copilaria copilului meu? dorul de jucariile mele sau de zilele in care cumparam jucarii pentru baiatul meu?
cand s-a facut lumina am ramas pe loc, am multumit ochelarilor 3D care atarnau pe ochi mascand lacrimile, fiindu-mi teama ca nu o sa ma inteleaga. m-a inteles, caci m-a luat de mana usor. am vazut ca in jurul nostru erau putini spectatori si toti se ridicau foarte incet, amanand cat puteau iesirea. in spatele meu, un barbat in toata firea umbla insistent cu palmele pe sub ochelari. lumea statea sa se uite atent la distributie....
de fapt toti asteptam sa ni se intoarca sufletele dintre amintiri si doruri.
cu genunchii juliti, flamand si obosit, sufletul venea acasa cu jucariile in brate, poposind jumatate la noi in piept, jumatate in pieptul copiilor de langa noi.

Pe 21 iunie 2010, ora 14.28 am avut solstitiul de vara. Soarele a fost in punctul cel mai nordic al eclipticii (drumul sau aparent pe bolta cereasca in decursul unui an), undeva pe teritoriul constelatiei Gemini. Este deci cea mai lunga zi, respectiv cea mai scurta noapte a anului pentru cei aflati in emisfera nordica. Dupa momentul solstitiului, Soarele isi incepe drumul lung de sase luni spre sud. In acest interval de timp ziua va scadea mereu, iar noaptea va creste. Echinoctiul de toamna se va produce pe 23 septembrie, iar solstitiul de iarna pe 22 decembrie.

crazy

si iata, pentru tineretea mea care rascoleste si se revolta uneori, am facut-o si pe asta:

da, am fost la concert la aerosmith. amazing. crazy.

ploaia

fetita iubea ploaia. era o mare bucurie sa vada cum se incrunta norii, cum bombane cerul si apare ploaia.

venea exact atunci cand era nevoie si tinea atat cat trebuia, de obicei inainte de apus.

lasa in urma un cer senin, tivit cu un pic roz catre asfintit. lumina se strecura altfel prin aerul curatat de ploaie. uneori chiar si curcubeul trecea sa mai dea "buna-seara". copacii se ridicau pe varfuri, asa incat fruntile sa fie spalate de griji, praf si caldura.

vedea gandaceii si buburuzele ascunzandu-se pe sub frunze si isi imagina cum se duc in castelele lor minuscule ca sa stea cu coatele sprijinite de pervaz, sa se uite pe geam cum ploua,asa cum facea si ea. dorinta cea mai mare, aproape imposibil de recunoscut chiar si in sinea ei, era sa iasa afara, sa alerge prin ploaie, sa se ude, sa treaca prin toate baltile, sa faca barcute din frunze, nu sa se ascunda in casa. bunicii n-o lasau niciodata.

eu am iesit ieri dintr-un magazin si pe strazi era o alta lume, chiar m-am gandit ca am nimerit intr-o alta dimensiune, ca am deschis o alta usa, ca in narnia.

ploua urias, apele siroiau crescand peste trecerile de pietoni, peste strazi si blocuri. oamenii se ascundeau, se apropiau timid unii de altii sub cate un acoperis mic.

am stat si eu pret de 20 secunde, debusolata de schimbarea brusca din jur, cu 15 minte inainte soarele topea totul in jur.

pe urma mi-am dat seama ca sunt nebuna sa stau pe loc si ca e gresit sa stau acolo, sub un acoperis firav si neprietenos. era ocazia vietii mele!

am plecat catre casa pe drumul lung, am ocolit mult ca sa nu ajung prea repede. am ales sa trec prin apele cele mai mari, aerul mirosea a tei si a nuc racoros.

lumea se uita la mine ca la un extraterestru. doar cativa copii alergau intr-o intersectie mica si pustie, in jurul lor era soare si zambet, asa cum trebuia sa fie. ei s-au uitat la mine ne-am inteles din priviri, eram in aceeasi categorie. si in jurul meu era soare de fapt.

asa mi-am amintit de un titlu de carte vazut cu cateva zile inainte cu multa uimire si neintelegere : cum poate sa existe o asa carte si cine ar citi-o "cum sa fii fericit". de parca ar fi o reteta. cred ca fiecare din noi ne scriem cartea asta singuri, cu fiecare pas facut in ploaie, in nisip, in iubire, teama sau speranta.

m-am gandit ca in cartea mea , ploaia asta ar fi o pagina importanta.